DE CE NU M-AŞ ÎNTOARCE !!??: RAIUL... în drumurile mele!!!

EXISTĂ UN TIMP

Mai sunt doar câteva zile, şi cel puţin calendaristic intrăm într-un alt anotimp: vara. În oraşul care m-a adoptat cu nişte ani buni în urmă simt de câteva zile un miros: mirosul liniştitor al florilor de tei care atârnă sub ploile feciorelnice de vară. Sentimentul pe care-l trăiesc e acela că teii învârt prea repede anotimpurile şi, aşa după cum mai scriam cândva pe aici, nu mă simt nici mai frumoasă, nici mai bună ci mult mai singură şi mai aplecată spre cele sfinte, că cele lumeşti parcă-mi par tot mai mult zădărnicii şi fatalitate. Şi mă trezesc mereu întrebându-mă cine sunt eu, unde rătăcesc, de ce? Poate înţelepciunea vârstei, poate nevoia de a mă pregăti din timp pentru acea călătorie lungă mă învaţă că trupul trăieşte dacă e locuit de suflet, iar sufletul trăieşte dacă e locuit de Dumnezeu. Dumnezeul pe care fiecare ajunge să-l cunoască pe calea lui unică. Şi, poate şi pentru că sunt de prin partea locului, adică hunedoreancă, m-am simţit tot mai atrasă de muntele de dor de sfântul de la Prislop, din Ardeal, adică părintele Arsenie Boca, care avea vorba asta: roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie. Şi asta mai fac şi eu din când în când.

Şi, pentru că sunt om şi nu piatră, mai am şi suferinţe fizice, pe care trebuie să le oblojesc trecând pe la câte un medic. Aşa am ajuns ieri să aştept puţin peste trei ore într-o antecameră văruită toată în alb. Spuneam zilele trecute unei prietene că albul e culoarea care mă deprimă cel mai mult. Deşi mi s-a amintit, iar şi iar, că e culoarea purităţii, a curăţeniei, a liniştii, parcă tot mai convinsă sunt de faptul că o culoare mai veselă în cabinetele medicale, pe pereţii spitalelor, ar vindeca în proporţie cu cel puţin 5 procente mai mult suferinţele bolnavilor. Dar să revenim la cele mai lumeşti şi să vă spun că uitându-mă la atâta puhoi de pacienţi, printre care mă număram şi eu, mi-am amintit ce ar fi spus sfântul Ardealului, cum că oamenii care la 40-50 de ani sunt neputincioşi şi merg la doctor şi-au pierdut sănătatea trupească şi sufletească printr-o viaţă imorală. Una din întrebările care mă frământă este aceea de a afla unde începe şi unde se sfârşeşte lanţul păcatului?

Şi în cabintele astea medicale parcă devenim familiari, parcă ne-am cunoaşte de când lumea, iar conversaţiile noastre nu sunt doar vorbării, că vorba filozofului, doar o conversaţie cu unul care n-a suferit e vorbărie. Şi acolo sufeream toţi. Trupeşte şi sufleteşte. Şi auzind una şi alta nu poate decât să te prindă spaima şi să-ţi promiţi că pe viitor vei fi mai atent/ă la suferinţele altora. Şi să mulţumeşti Divinităţii că crucea pe care o ai de dus e încă uşoară. Ce afli în aceste împrejurări? Cât de corupt e sistemul, lumea, câţi sunt suferitori de foame, frig, căldură, neputinţă.

E România ca un întuneric biblic? Ne-ar spune Părintele Arsenie Boca, de acolo din aburul albastru al Împărăţiei, precum Brâncuşi la a doua lui revenire în ţară: V-am lăsat proşti şi săraci şi v-am gasit şi mai proşti şi mai săraci?!

Rogu-te părinte, aşa după cum ai promis că vei face bine şi dincolo de moarte, să nu ne uiţi. Să ne pictezi în suflete, precum pictai icoanele pe pereţi, cu demnitate, cu bunătate, cu smerenie, cu corectitudine, cu răbdare, cu iertare, cu îngăduinţă, cu toleranţă. De ce? Pentru că noi, românii, avem un mare talent: acela de a ne împuşca singuri în picior. Suntem de prea mult timp în convalescenţă. Nu înţelegem că există un timp? Un timp al vindecării?

SUFLET DE PÂINE

Gazdă primitoare internetul ăsta! Cu patru ani şi ceva în urmă, într-o zi de aprilie, încercam şi eu limitele unui sentimentalism uşor desuet provenind din iubirea ratată a unor scrieri scurte şi fără pretenţii. Aşa a apărut şi blogul acesta printre milioanele deschise, deja. Mereu m-am întrebat de ce simt oamenii nevoia de destăinuire? Pentru că sunt proprii lor temniceri, semn al unei precauţii excesive şi valoroşi mai apoi pentru îndrăzneala de a-i face pe ceilalţi părtaşi cu iubirile, suferinţele, durerile lor fizice, în momentul de slobozire.

Şi mă mai întreb dacă este moral ,,spovedindu-te,, aici, pentru că niciodată nu a fost uşor să fii un om moral, cu atât mai greu acum, în această lume a anormalităţii, ce pune mari probleme de voinţă.

Povestirile mele au încercat mereu un echilibru între ficţiune şi realitate cu inevitabile întoarceri în trecut, din când în când, pe care le (re)trăiesc cu o dulce nostalgie şi peste care mai apoi se aşterne tăcerea, dar nu şi uitarea. Şi uite aşa s-a născut o idilă, prin alternanţa dialogului mut, între mine (şi cei câţiva admiratori secreţi care mai trec pe aici) cu monologul interior. Cu alte cuvinte din plăcere se naşte neliniştea. Şi tare neliniştită mai trebuie să fii fost în toţi aceşti ani, din moment ce mă întorc, iar şi iar, să-mi mai las amprenta, când pe un ton grav, când pe unul calm, aici, cu însemnările mele. Pentru că de ceva timp trăiesc într-un triunghi amoros, şi anume, viaţa reală, viaţa virtuală şi amintirile, singurul Rai, din care nimeni n-a putut fi alungat vreodată.

Pentru-că nimic nu are valoarea unei vieţi, acum la sfârşit de an când fiecare face un bilanţ al celui ce stă să treacă, doresc să las aici doar câteva cuvinte. Mă stăpâneşte părerea de rău pentru dispariţia unor cunoscuţi sau nu, dezamăgirea că a mai trecut un an din viaţa mea pe care nu l-am trăit oricum, dar nici cum l-am vrut, că mi-a fost foarte greu, dacă nu chiar imposibil să pătrund dincolo de faţa invizibilă a unor lucruri dar şi oameni şi că încă mai caut un răspuns: unde începe şi unde se sfârşeşte lanţul păcatului?

OMULE! Treci peste toate, acum, în preajma sărbătorilor de iarnă, bucură-te de fiecare clipă ca să nu-ţi pară rău de timpul pierdut, nu deveni un străin în propriul tău trup şi lasă-ţi sufletul de pâine să exploreze dimensiunea fiecărui minut.

LA MULŢI ANI SEMENII MEI!!!

15 decembre 2012

ALIOŞA

Trecutul se numeşte istorie. Dar întotdeauna istoria începe de undeva. Şi a început în urmă cu 87 de ani, când într-un sat din Republica Moldova, o femeie cu nume sfânt, de Varvara, l-a adus pe lume pe Alioşa. La şapte ani l-a abandonat la un spital de boli nervoase din Iaşi. Dacă această lume ar fi fost perfectă, niciodată Varvara nu ar fi făcut parte din ea, precum mulţi dintre noi.

A venit o vreme când nu mă mai uimeşte nimic. Nici corcoduşul din faţa casei care a înflorit anul trecut de două ori, nici corpul uman care e capabil de aproape orice, nici gradul de inteligenţă al unor copii prea precoci, nici că ziua mea de naştere pică odată cu cea a altor 9 milioane de persoane, nici că desenele animate cu Donald Duck au fost interzise în Finlanda pentru că faimosul răţoi nu purta pantaloni (sic!), nici că de la un an la altul natura ne oferă spectacole imprevizibile, nici dacă în câteva zeci de ani oamenii se vor teleporta te miri pe unde, în funcţie de preferinţe, nici dacă într-o zi calculatorul meu se va deschide singur şi-mi va spune ca m-a urmărit toată noaptea şi că m-am învârtit prea mult în aşternut!

Nu mi-am propus, cu ,,arta,, asta a scrisului scurt, să vă minunaţi de iscusinţa născocirilor mele, ci doar vreau să izbutesc să vă pun, din când în când, puţin pe gânduri. Şi dacă nu voi reuşi nici măcar pentru cinci minute s-o fac, atunci am să mai scotocesc în cugetul meu. Pe pământul ăsta orice suflet e la fel de bun sau rău ca celălalt. Citeam ieri într-una dintre puţinele reviste pe care le-aş mai citi, Magazin istoric, că ,,toate tulburările, toate războaiele nu vin pe lume decât fiindcă nu se învaţă destulă muzică,,!

Nu ştiu în ce măsură e adevărat lucrul acesta, dar, după cum mă cunosc pe mine însămi, cred că dacă aş privi tristeţea insuportabilă din ochii acestui bătrânel, preţ şi de câteva secunde sau i-aş atinge mâinile aproape seculare, cu care pictează, mi s-ar părea impropriu să mai suflu şi într-un puf de păpădie ca să nu-l doară, darămite să-mi mai treacă prin minte ororile unui război. Alioşa stă internat în acest spital de 80 de ani. Cu demnitatea omului simplu şi cu frică de Dumnezeu, s-a resemnat demult şi nu o condamnă cu nimic pe cea care în urmă cu 80 de ani avea să-l părăsească. Crede şi acum că dacă avea cu ce să-l crească pe atunci, nu l-ar fi părăsit niciodată. Dacă aş îndrăzni să-l consider sfânt nu aş greşi cu nimic. Bătrânelul e demn de veneraţie absolută. 80 de ani nu a părăsit odaia pe care spitalul i-a încredinţat-o, iar mânuţele lui, astăzi sfrijite de povara anilor, nu au stat mereu degeaba. Au făcut artă. Pentru că tâmplăria în sine e o artă, pentru că pictura pe care o practică din când în când îi umple subconştientul de nevoia unui cămin, dintotdeauna. Nu întâmplător ,,sfântul,, Alioşa pictează castele şi palate. Sigur s-ar fi mulţumit cu mai puţin iar legătura aceasta sfântă dintre el şi pictură o simte ca pe o pace reciprocă şi ca pe un zbor spiritual pe deasupra acestei vieţi vulgare dinafară. În această lume nebună care n-are memorie, adică suferă de amnezie modernă, Alioşa nu a uitat că nu a mai ieşit pe poarta spitalului din 1989, de după evenimentele din decembrie. Niciodată. Asta, până într-o zi când, un om cu suflet mare s-a gândit printre sminteli, migrene şi...speranţe să-i mai ofere bătrânului Alioşa posibilitatea să mai vadă agora Iaşiului, ca o terapie prin iertare.

***

Pe un strat de flori ne împuşcăm. Copilul, adolescentul, adultul si bătrânul Alioşa poate se mai întreabă şi acum: Cine e victima? Cine e vinovatul? Tăcerea e asurzitoare. Mi-ar fi plăcut, dacă aş fi locuit în Iaşi, să-l iau din când în când la o plimbare pe venerabilul bătrânel şi să-l ţin strâns lângă mine ca şi cum această minune mi-ar fi fost predestinată.

Ce e Lumea? Frumos rostea într-o seară Codrin Ştefănescu pe un post de televeziune: ,,O scrisoare pierdută de Dumnezeu,,!

Nu-i niciun dubiu. Sunt îndrăgostită pe viaţă de munte.
Unde poate fi răsăritul magic, dacă nu după o colină de munte, unde poate fi magie dacă nu acolo unde soarele apune dincolo de muntele care sărută de veacuri cerul cu stelele şi luna. Muntele cu oameni coborâţi din istorie. Asprii şi necruţători cu ei. Blânzi şi iubitori cu străinii. Plini de umor. Care nu ştiu să ocolească vorbele de duh. Hâtrii şi neaoşi. Pădureni. Aşa se numesc oamenii aceştia. De ce? Simplu. Pentru că vin de acolo, de unde pădurile te obligă să înserezi cu mirosul lor, să-ţi bucuri ochii cu zăpezile târzii de pe creste de munţi dar şi să te învălui vara cu răcoarea fagilor şi stejarilor. Cine nu a fost vreodată în Ţinutul Pădurenilor, vorba cuiva: „nici nu ştie ce pierde”!

Păi cum să nu iubesc muntele dacă acolo mi-a trecut prin vene pentru prima dată sângele şi tot acolo am deschis ochii şi mi-am văzut măicuţa şi auzit glasul dintâi? Frumuseţea locurilor este amplificată şi de faptul că pădurenii se îmbracă aşa cum o fac de sute de ani. Astăzi, din nefericire, tot mai rar.

Uite aşa oameni buni am ajuns, cu ceva vreme în urmă, în ţinutul pădurenilor la un dentist stagiar, care era fratele unei colege de serviciu. Nu că n-aş fi găsit altul în localitatea în care vieţuiam pe atunci, dar cred că mă mâna mai mult dorinţa să ajung pe unde nu mai ajunsesem.

Acolo trăiesc oamenii atât de izolaţi încât mi-a fost dat să văd, odată, dintr-o mocăniţă cum coborau muntele pe un drum bătucit de zeci de ani nişte pădureni cu caii lor, singurul mijloc de transport. Pădurenii au fost mereu nişte temerari până la nesocotinţă, aşa că nu le-a trebuit mult să taie muntele în cărări şi să scoboare acolo unde lumea era mai civilizată. Dar nu prea des şi nici prea mult, pentru că nu iubeau nimic mai aprig pe lume decât pădurea şi viaţa din ea. Aşa am văzut eu acolo o grămadă de morminte în grădina caselor, că nici după moarte nu se dădeau plecaţi departe de locurile sfinte. Casa, ograda şi petecul de cer văzut din ea.

...Heiiii şi stând eu de vorbă cu dentistul, pe scaunul de supliciu, bate cineva tare la uşă. Doctorul spune: Intră! Şi ce văd eu ? Intră pe uşa cabinetului o pădureancă de vreo 45 de ani, frumoasă foc, cu nişte ochi mari şi albaştri, cu un păr bălai prins în cozi rotunjite în formă de conci, îmbrăcată în straiul pe care nu-l trădase niciodată. Dă bună ziua şi-i spune doctorului că-i mulţumită de dantura ei, cu care fusese la reparat cu ceva vreme în urmă şi că s-o gândit c-ar merita răsplătit. C-aşa io spus şi Hector, soţul ei. Şi-ntr-o clipită îşi deschide cămaşa albă cu mâneci lungi, ţesută de mâna ei şi scoate de la piept o bucată de caş neîmpachetat şi-l întinde doctorului!

Doctorul rămâne pentru câteva momente ţintuit locului, îşi revine repede şi ia bucata de caş, că doar nu putea să facă vreun act de impoliteţe, refuzând-o. Iar ea îl anunţă degrabă că trebuie să plece că lăsase la poarta clădirii şi calul cu sacul de fân legat de gât şi... doar s-o bălega acolo!

***

Un singur gând mă mai poate linişti: nu ştiu unde voi ajunge, dar ştiu că un drum există. Acel drum din mintea mea, pe care îl re(fac) ori de câte ori vreau să-mi amintesc de o poveste din Ţinutul Pădurenilor. Sau de o drumeţie pe Cheile Cernei, astăzi tot mai curată şi mai albastră, că doar minerii şi fierarii sunt o legendă acum.

Aşa e inima mea la vremea când mă dor toamnele ! Vreau să le mai povestesc oamenilor despre locul meu sfânt! Muntele mut ca o lebădă, vorba lui Blaga, unde „îmi descarc mereu nebunia în plin”! A, să nu uit! Peste 2 săptămâni voi privi din nou cerul, de-acolo dintre munţi!

ORA EXACTĂ

Vă amintiţi bancul cu badea Ion? Un ardelean de-al lui cu pasul apăsat şi vorba domoală îl întreabă într-o zi: – Ce faci bade Ioane? Şezi şi cujeţi? Badea Ion de pe prispa casei îi răspunde: – Ba, numa şed.

După ce într-una dintre zile am primit un mesaj pe adresa de e-mail din blogul meu şi l-am citit m-am întrebat: – Oare ce să fac acuma? Să şed, să cujet? Păi să vă răspund! Mai degrabă cred în clipa de reflecţie personală! Deci, am ales să cujet nu numa’ să şed.

Dragul meu cititor/oare consemnarea ta a fost plină de umor, necesară pentru tine şi mai ales scurtă. Dacă te-ai ghidat după reflecţia asta, cum că „Oi fi eu prost/ă, da’s mai deştept/ă decât tine!“ iar după mesajul acesta vei putea trăi în sfârşit bine şi repede, împăcat/ă cu sine până la adânci bătrâneţe trebuie să-ţi întăresc convingerea că nu-ţi voi face jocul unui schimb de idei anacronice. Cu respectul ce ţi se cuvinte nu voi da nici un fel de interpretare opiniilor tale pentru că nu-mi voi trăda niciodată propria natură. Ştii de ce? Pentru că drumul meu nu e pavat cu şmecherii şi nici parcurs cu mască. Voi alege doar să-ţi spun că gândirea şi acţiunea fiecăruia dintre noi sunt în contratimp. Că fiecare timp îşi are oamenii lui. Şi acesta e timpul tău. Iar eu am ales să stau în afara acestui timp. Nu mă reprezintă.

Îţi fac o mărturisire! Ne despart multe: convingeri, mai ales morale, limbaj, obsesii. În deruta ta în loc să-ţi cauţi prieteni, îţi inventezi duşmani. Nu voi fi niciodată duşmanul tău/ta. Al nimănui. Pe indignarea mea am scris, deja, RISIPĂ.

Ascultă această melodie din link-ul de mai jos! Are o mică excepţie despre care nu-ţi voi vorbi! N-are sens! Vei înţelege cât de simplă sunt şi cât de îndatorată mă simt ţie pentru părerea sinceră despre mine!

Să ştii că rugăciunea dumitale simplă şi curată a ajuns la urechile cui trebuia. Am ajuns cu bine acasă. Dar oare unde e acasă pentru mine? E acolo unde m-am născut, acolo unde oamenii mă ştiu, mă ascultă, mă salută? Scriam cândva că pentru mine acasă e niciunde şi peste tot. Aşa a vrut viaţa, pentru că la urma urmei, ea nu e decât un şir de nebunii inspirate. Ce e greu? De a şti să le alegi pe cele demne de făcut! Efortul însă merită!
În lumea asta nebună unde oamenilor le tună şi le fulgeră mai mereu, unde n-au nimic nou de spus, interesant sau important, dar sporovăiesc de dragul văicărelii şi cârtelii, ai reuşit să-ţi conduci sufletul deasupra prăpăstiilor şi să te joci chiar cu propria lui durere.
Stau şi mă uit cu drag la chipul acesta pe care-l ştiu din copilăria petrecută pe coclaurile din satul bunicii mele. Şi ştii ce simt? Că revederea cu dumneata mi-era necesară ca aerul şi apa. Ai rămas cu aceeaşi seninătate în priviri. Iar dialogul cu o persoană lipsită de încrâncenare a fost o binefacere pentru mine.
Ţi-e dor nană de pruncii dumitale. Am simţit din tremurul vocii, dar te-au trădat şi lacrimile speranţei din colţul ochilor mici şi jucăuşi. Nu ţi-a fost uşor să hrăneşti şapte guri. Şi nu ţi-e uşor nici acum să fii parte din trăirile lor. Bucurii sau necazuri. Copleşită de emoţia revederii după atâţia ani nici nu am observat că în simplitatea vârstei pe care o ai n-ai renunţat la cochetăria de a-ţi asorta bluza, fusta şi cârpa de pe cap. Mărunţică de statură, cu mâini muncite şi privire de zână bună, ai spune că te afli în faţa sfintei sărbători de Florii. Nu degeaba nană ai îndrăgit mereu păduricea de sălcii din faţa porţii, simbolul sărbătorii al cărei nume îl porţi.
Mă simt bine nană, deşi plâng lacrima altora şi aş fi vrut să nu se mai termine niciodată călătoria mea. Mă simt bine mereu când cineva atât de simplu şi curat mă strânge la pieptul lui. Hrană pentru sufletul meu, care umblă pe coclauri numai de el ştiute. Aşa ai fost în ziua aceea şi de atunci încoace.
Pruncii dumitale s-au risipit în lumea asta mare. Vezi dumneata? Pământul pe care calci, livezile de pe dealuri, şoseaua pe care o priveşti mereu aşteptând, clădirile de care te mai razemi atunci când te copleşeşte oboseala, toate nu sunt ale noastre.
Dar cerul? Cerul acesta e singura şi adevărata bogăţie a dumitale. Către cerul acesta, sigur, se uită în fiecare seară şi pruncii de oriunde sunt plecaţi şi şoptesc: Adu-mi Doamne în noaptea asta sfântă, în vis, pe măicuţa de departe!

ŞI RĂTĂCESC...

Cum aş fi putut să refuz în această vară rugămintea măicuţii mele de a-i stinge eternul dor de sătucul ei natal? Fără de zăbavă am spus DA. Orice rugăminte a ei pentru mine e sfântă. Cum să nu mă fii întors şi eu la fântâna cu ciutură din copilăria mea?
Sătucul acesta de vreo 3000 de suflete l-aş numi fără nici cea mai mică reţinere, Poemele Edenului. Ce frumos ar suna! Mă simt ispitită de multe ori peste timp şi loc să mă întorc. Uneori chiar mai des decât ar fi necesar. De ce? Mă înving amintirile iar jalea îmi creşte dorul fără astâmpărare. Atunci nu-mi rămâne decât să sting depărtarea de pe o nevăzută hartă şi să mă îndrept într-acolo unde nevinovăţia copilăriei îmi purta tălpile picioarelor muşcate şi zdrobite de noroiul acela curat, pe dealuri, printre târşuri, scaieţi dar şi cruda iarbă.
Am ajuns într-o zi ploioasă. Cerul, chiar şi plin de nori, pare aici mai pustiu. Ce poate fi mai dumnezeiesc decât o plimbare prin ploaia mocănească la braţul măicuţii mele prin locurile în care am copilărit amândouă în timpuri diferite? Nimic. Decât sentimentul care te copleşeşte. Aceeaşi linişte trecută e conturbată acum, atent şi cu respect, de câteva instalaţii moderne de telefonie care par mai degrabă nişte tunuri crescute printre flori.
Am bătut la pas câteva zile locurile acelea magnifice ca şi cum aş fi dorit să iau asupra mea toată frumuseţea şi liniştea lumii în compania făpturii celei mai dragi, neuitând în fiecare clipă să mulţumesc Divinităţii că mi-a dăruit drept mamă această fiinţă minunată. Care, nu poate avea sufletul decât frumos. Frumos cum sunt locurile în care a văzut lumina zilei, frumos cum au fost rătăcirile ei printre păduri şi crânguri sau pe dealurile postate aici de mine la rubrica „RAIUL...în drumurile mele“.
Într-una dintre zile mi-am însoţit măicuţa la mormântul mamei ei. Iar asta mi-a amintit, dacă mai era nevoie, că într-o zi vom deveni ţărână, că inima ne va deveni vas de pământ iar gândurile lut. Dumnezeu să te odihnească în pace suflete mereu neostoit şi care îmi hrăneşti şi acum viaţa cu amintiri atât de curate!
........
Urmăresc atentă paşii mamei mele, îi sărut mâinile, obrajii, o ţin strâns lipită de pieptul meu ca şi când neîmblânzitul timp ar vrea să mi-o smulgă....şi-mi amintesc nişte versuri...pentru atunci...
Nu mai privesc/ de când te-ai dus/ la cer pustiu şi raze reci/ n-am mai privit/ iar ce-o să fac de-acum nu ştiu/ ŞI RĂTĂCESC! Cu tine-n gând.
De aceea îţi cer măicuţa mea! NU MĂ LĂSA! Că mă pierd!

ÎN ORIŞICARE IULIE...

Ceea ce scriu, din timp în timp pe aici, e o contribuţie primitivă la creaţie, cel mult o sursă de inspiraţie nefolositoare nimănui, un fel de iubire de sine înșelată de propriile acumulări și „ruinată“ de acestea. Adicătelea, după cum ar spune unii, un şir de relativităţi. Şi asta nu pentru că aş profita de îndestulătorul spaţiu virtual ci pur şi simplu pentru că de o vreme încoace m-am implicat într-un exerciţiu „de dimpotrivă“. NU trebuie să vorbeşti ca să comunici. NU trebuie să cânţi ca să simţi muzica. NU trebuie să închizi ochii ca să nu vezi. NU trebuie să te răneşti ca să te doară. NU trebuie ceas pentru timp. NU trebuie să mori ca să dispari.
De ce am simţit nevoia să scriu în acest întâi de iulie fără explicaţii?
Pentru că de câteva zile mă bântuie «povestea unei poveşti de nepovestit» despre cum te desparţi de cineva pe care nu vrei să-l/s-o cunoşti mai departe...doar pentru că poţi. O rotire sublimă dar fatală în jurul conștienței, pentru că în plinătate timpul curge doar până ce te trezești, iar după aceea nu mai există timp, ci numărătorile altora.
Restul doar teme cu variaţiuni şi multă coloratură. Şi cum ar spune autoarea poveştii de nepovestit… politica, legile, războaiele, comunicarea, dragostea, ura, sporturile, călătoriile, hrana, foamea şi chiar bolile nu sunt decât substitute mincinoase cu care ne răsfățăm inerenta trecere a inexistentului timp pierdut. Tot ea ar spune… „Eu nu doream să ajung decât undeva unde se doarme“.
Aici intervin din nou cu exerciţiul „de dimpotrivă“ şi scriu …NU trebuie să dormi ca să te odihneşti!
***
Şi cred că abia acum după dispariţia ta fizică înţeleg şi mai bine că nu trăim pe pământul acesta ca să fim mai buni decât ceilalţi, ci ca să devenim mai buni decât noi înşine.
Adio şi sper ca amurgitul, chiar dacă imemorabil va persista în mintea mea, să te fii găsit solitară şi mulţumită de acumulările anterioare. Cred în minuni! ADIO!

ŞI TOTUŞI EXISTĂ O IEŞIRE!

De când se ştie ea, femeia, mai ales cea modernă, şi-a dorit foarte tare să nu mai trăiască într-un dispreţ al ierarhiilor. De fapt, doreşte să fie stăpâna propriei sale vieţi. Şi nu o dată a făcut imposibilul ca să-şi depăşească statutul. De cele mai multe ori prin decor, colorit şi servicii. Adică, compromis.

Reversul? Nu rareori a sfârşit în derizoriu. De ce? Pentru că a uitat să fie modestă, educată, şi mai presus de orice să fie subtilă, gingaşă, frumoasă şi nu în ultimul rând demnă. Pentru că asta înseamnă FEMEIE.

Cu ceva ani în urmă am avut o colegă de serviciu. Pe numele ei, Doina. Când îmi amintesc de ea nu pot să mă gândesc decât la o femeie elegantă, manierată şi nu în ultimul rând frumoasă. Alături de ea bărbaţii treceau prin emoţii estetice. Una dintre piesele ei vestimentare care mi-a rămas în minte, şi în preajma căreia deveneau instantaneu amabili, curtenitori şi temerari ca nişte alpinişti (ha,ha!) a fost o rochie bleumarin combinată cu alb, mulată pe trupul ei de sirenă, care se despica adânc, pe o parte, pe unul dintre picioarele ei lungi. În acele momente bieţii bărbaţi dădeau frâu liber imaginaţiei, dar, surpriză!... despicătura nu era altceva decât un pliseu alb, subtil, ca un guler de rândunică.

Cel mai tare iubea libertatea. Conversaţia cu ea mi-a rămas peste timp ca o învăţătură, pentru că trebuie să vă spun, Doina era puţin mai în vârstă şi mereu însetată de prietenie.

Poate natura profesiei de atunci m-a determinat să iubesc pentru restul vieţii gările cu trenurile şi peroanele pe care am condus şi aşteptat fiinţe dragi sufletului meu. Mereu simţeam cum călătorii sunt dispuşi să-mi vorbească şi în scurt timp mă contopeam cu necazurile lor de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Experienţa de viaţă din trecuta vreme m-a îmbogăţit mult. Astăzi am ajuns să simt că trăiesc doar din zestrea aceea şi când văd atâta sub(cultură) în jur îmi doresc să nu se fi terminat călătoria niciodată.

Peste tot polemici necordiale. În piaţă, la serviciu, pe stradă, în trafic, pe micile ecrane, în familii. Parcă a înnebunit lumea. Nimeni nu se mai gândeşte la consecinţe.

„Însă vai de omul care se ia pe gânduri“.

Şi cum niciodată nu pot să mă întristez când îmi amintesc de Doina aş vrea să le spun „distinselor“ doamne, fie ele de oriunde, de pe stradă, de la serviciu, de pe uliţa satului, de pe scara blocului, de pe micile ecrane (televizor sau calculator) şi care ajung pe acest blog, s-o ia pe Doina de exemplu. Adică printre sminteli, migrene şi....speranţe fiţi femei adevărate, căci lucrurile bune sunt feminine: cartea, prietenia, luna, ciocolata, iubirea, floarea, biblioteca.

Nu vă alteraţi identitatea feminină şi lăsaţi deoparte aerul masculinizat. Şi credeţi-mă pe cuvânt că numai o femeie ca Doina putea, de fiecare dată când mergeam la Bucureşti la contractări, să-i convingă pe directorii prezenţi că meritam cele mai avantajoase contracte. Şi numai o femeie ca ea putea să-l determine pe un cabanier să ne conducă la Păltiniş în miez de noapte, după ce ne rătăcisem prin munţi aiurea. Ştiţi de ce?

Pentru că niciodată regele nu se identifica... cu măgarul!

TU CE AUZI?!

„Un indian american era împreună cu prietenul său în centrul New York-ului. Era ora amiezii iar străzile erau pline de oameni. Maşini claxonând, taximetre ce luau curbele cu viteză, sirene ce se apropiau sau se depărtau, toate aceste sunete ale oraşului parcă te asurzeau. Dintr-o dată indianul a spus:
- Am auzit un greiere.
- N-ai cum să auzi un greiere în tot vacarmul ăsta! i-a spus prietenul lui.
- Sunt sigur, am auzit un greiere! a insistat indianul.
- Asta-i o nebunie! a răspuns prietenul.
Indianul a ascultat cu atentie un moment, după care a trecut strada spre o zonă unde se aflau câţiva copaci. A căutat împrejur, sub ramuri şi a găsit micul greiere. Prietenul său a rămas uimit.
- E incredibil! Trebuie să ai un auz supraomenesc!
- Nu, a spus indianul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ce asculţi cu ele.
- Dar nu se poate! a continuat prietenul. Eu n-aş putea auzi un greiere în acest zgomot!
- Depinde de ceea ce este important pentru tine a venit imediat răspunsul. Dă-mi voie să-ţi arăt.
A băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede pe care le-a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al oraşului, au remarcat că toţi oamenii de pe o rază de 5 metri au întors capul privind în jur dacă nu cumva banii căzuţi erau ai lor.
- Înţelegi ce am vrut să spun? a continuat indianul. Totul depinde de ceea ce este important pentru tine.

Ascultând zi de zi la televizor gâlceava, crimele, tragediile, URECHEA, CARE ESTE PRELUNGIREA CREIERULUI NOSTRU, se fixează pe tot ce este urât, rău. Ni se induce FRICA! Devenim neputincioşi, temători (de avion, de frig, de vânt, de mâncare, de oamenii de lângă noi, de sentimentele noastre) ŞI NU ŞTIM DE UNDE, CÂND ŞI CUM.

UITE AŞA: ascultând aşa zisele informaţii, care de fapt sunt praf în urechile noastre! După care spunem: e greu, oamenii sunt răi, trăim într-o lume nesigură, urâtă, nu mai am încredere în nimeni, etc.

Între timp greierii cântă, frunzele foşnesc, apele curg iar noi nu le auzim!“

******

Cred că, cel puţin pe mine, m-ai „citit“! Ai intuit corect ceea ce e important pentru fiinţa mea acum şi mi-ai trimis acest e-mail. Mi-e mult mai bine, chiar bine, bine, când aud greierii cântând, frunzele cum foşnesc sub paşii mei şi ascult apele care trec pe lângă alinături, în drumurile mele!

Prefer aşa decât să spun că... „ e greu, oamenii sunt răi, trăim într-o lume nesigură, urâtă, nu mai am încredere în nimeni, etc.“

Mulţumesc PRIETENE! Mulţumesc că ai aceleaşi frământări ca şi mine!!! Şi taci împreună cu mine!

UNCHIUL TODIŢA!

Liniştea dimineţilor de primăvară mă scoate devreme din aşternut după câte o noapte prea lungă. Îmi fac repede o cafea, pe care-mi place să o macin proaspăt, cu riscul de a o mai pomeni câte un vecin de palier pe măicuţa mea, de rău. Şi mă uit de la balconul meu la masculinul soare cum îşi revarsă lumina peste toate: fie că sunt palate, fie că sunt bordeie. Şi trec din vreme-n vreme cu gândul pe la poarta teiului bătrân, care, în câte-o dimineaţă abia-şi ascunde boabele de lacrimi grele lăsate de ploile de peste noapte.
Mai târziu, cu mângâierea pe suflet, îmi văd de cale şi plec însoţită de gândul că viaţa-i de vină atunci când tăcerea îngroapă şi pune hotar pe a fost, despărţindu-l de este. Şi, uite aşa, viaţa trece iar faptele-mi par, din când în când, ...fără sens.
Fără sens mi se pare şi alegerea făcută de creatorea unui site de literatură contemporană şi care în „mărinimia“ domniei sale a ales să nu poată fi vizionat şi citit de oricine, ci doar după o logare prealabilă, unde ţi se cer atâtea date personale încât eşti mânat să crezi că precis aici vrea cineva sa-ţi facă o „astrogramă“, cum ar spune mama Omida, sau vreun personaj obscur vrea să fondeze un alt site de investigaţii Wikileaks.
Şi atunci simt nevoia, ce-i drept mai rar, să întreb!!!
– Sensul existenţei noastre, dincolo de toate cele, şi de bune şi de rele, nu-i în astre şi nici în cărţi? În lumea asta plină de durere şi lacrimi nu credeţi că sufletul e singura voastră avere?
Stimată doamnă chinuită de glasul tremurat al slovei lasă ca dorul acesta obositor de altă lume, dor de ghemul de cuvinte, să ajungă la toate sufletele, iar neomenia iertată să ne fie uneori, precum ar spune PetreŢuţea.
Până atunci, aştept sfârşitul de săptămână când voi asculta poemele edenului în grădinuţa mea cu ceruri înalte, unde timpul pare să-şi suspende mersul atunci când crinul meu regal, cu suflet cuib de cuc, mă preface mereu în amintire. Amintirea unchiului Todiţa!

CÂND O SĂ FII VESELĂ, ROMÂNIE?

Recunosc cu nonşalanţă că puţine sunt emisiunile TV, din ultima perioadă, pentru care mi-aş mai pierde ceva timp. Una pe care am urmărit-o cu multă încântare a fost cea intitulată „ Colecţii şi Colecţionari“. Pentru mine a fost o desfătare a unei după-amiezi de duminică să-l urmăresc într-o emisiune pe Vasile Parizescu, acest bătrânel şarmant de 86 de ani, fondatorul şi preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România, fost general al Armatei Române, care, aşa după cum spunea, s-a condus în viaţă după principiul „Nu aştepta niciodată răsplată. Singura şi adevărata răsplată este satisfacţia muncii tale“.
Şi, Doamne, cât de mult regret că nu m-a cuprins niciodată microbul colecţionării. A orice. Orice care m-ar fi putut duce mai aproape de acest domn, pe care l-aş asculta fără tăgadă, povestind cel puţin 4-5 ore, zilnic. Am văzut şi ascultat aici poveştile a 6 colecţionari. Păreau prieteni, iar motivaţia prieteniei pentru ei nu era alta decât schimbul cultural, de idei.
Mulţumesc lui Dumnezeu că România mai are printre românii ei şi astfel de perle rare. Sper să nu ajungem să trăim doar din zestrea lăsată de aceste perle. Pe cei care au preocupări comune, de felul acesta, nu-i putem numi decât norocoşi. Iar norocoşii rămân uniţi prin aceeaşi frânghie a prieteniei şi se întânesc pe suişul către acelaşi pisc. Spunea domnul Parizescu că nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim“. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri gata făcute de la negustori. Şi cum, negustori de prieteni nu sunt, oamenii nu mai au prieteni. Oricum, ceasul sensibilităţilor, al prieteniilor şi al dragostei se opreşte în jur de 45 de ani. Dar, între ei, aceşti oameni cu preocupări aparte, sentimentele rămân şi devin şi mai profunde odată ce trec prin timp. Indiferent de vârstă.
..........................
Mânată doar de revolta, care mă domină de ceva vreme, pe presa scrisă, vorbită şi transmisă prin Internet, încerc aici o timidă consemnare, fără dorinţa de a supăra sau revolta pe cineva. De parcă nu am avea destule de rezolvat, de parcă nu am avea destule întâmplări care să ne roşească obrazul.
Românie m-am săturat:
• de lumea asta plină de falşi care îşi ocolesc prietenii când aceştia cad din bogăţie în sărăcie. Niciodată şi invers.
• de lumea care are nevoie de măgulire, de părtaşi la intrigi, de laude deşarte, de solidaritate în scopuri mărunte.
• de toată presa asta care mă ţine trează, fără voie sub cearcănul lunii, cu divorţurile şi împăcările acestor personaje josnice, chiar dacă vinde, pentru că nouă românilor, asta ne place. Scandalul, chiar şi când mergem să luăm apa sfinţită de Bobotează.
• m-am săturat de imaginile cozilor sărăciei pentru o porţie de mâncare de la cantina de ajutor social.
• m-am săturat de nepreocuparea profesorilor de a-i sfătui pe copiii de astăzi să citească mult dar şi să reţină ceva. Dacă ar fi după mine, de mâine aş introduce în şcoli spre studiu „Codul bunelor maniere“, printre altele, ca să nu mai avem bărbaţi care flegmuiesc pe stradă, doar pentru că sunt fumători.
• m-am săturat de lipsa de preocupare pentru sănătate. Da. La asta mă refer acum când România este clasată printre primele locuri în Europa la obezitate. Se şi vede de altfel. Femei şi bărbaţi prea(plini) deopotrivă, parcă direct proporţional cu sărăcia. Plini dar nu de belşug ci de indiferenţa de cum arată şi ei şi România. Mă întreb retoric: Oare unde ne sunt româncele frumoase de altă dată?
• m-am săturat să văd de ani şi ani Valea Mureşului (şi nu e singular cazul) cu pământuri lăsate pârloagă, doar pentru că stăm să primim subvenţiile agricole de la stat. Oare şi bunicii mei aşteptau la fel? Cu pământul necultivat din ţara asta, ar mai trăi, după umila mea părere, încă multe milioane de chinezi dacă l-am concesiona lor.
• m-am săturat de toţi măscăricii ăştia politici care sunt plini de speranţă în lumea asta românească profund imperfectă, partizanii elanurilor măreţe chiar printre prăbuşiri.
Dar, mă opresc aici. Nu, nu cred ca vreţi să ştiţi câte îmi mai dau senzaţia de saturaţie!!!
Dar eu? Eu de unde sunt? Sunt din opera lor. Sunt din opera lor ca dintr-o viaţă. Sunt din viaţa lor ca dintr-o carte.
Nu. Nu-ţi voi lăuda nebuniile, Românie. Te cunosc aşa cum eşti: cu slăbiciuni, cu renunţări, cu căderi. Eu continuu să am încredere în tine şi în mine. Ţin la această sfântă alianţă între trup şi spirit. Trupul tău cu aşezarea asta dumnezeiesc de frumoasă, dar şi spirit, cu oamenii tăi bolnavi de amnezie. Boala asta modernă care ne-a făcut să uităm că dezamăgirea e o josnicie. Mai în tinereţele mele am văzut un film. Trecătoarele iubiri. Îmi amintesc o scenă. Două femei (amanta şi soţia) îl privesc pe bărbatul iubit dansând cu o altă femeie. Iată dialogul lor: „E tânără. Am fost şi eu şi nu-i mare lucru. E frumoasă. Am fost şi eu şi nu-i mare filozofie. E veselă. Da, asta e, într-adevăr ceva“!
Când o să fii veselă, Românie?

SAKURA ÎNLĂCRIMATĂ

Cireşul din grădinuţa mea stă să înmugure. Semn că încă o primăvară iute se prăvale. Iar eu? Eu sunt când împovărată de crispări, dezamăgiri şi plictiseli, când înseninată de clipe bune. Când incapabilă de iertare, când dispusă să le dau iertare tuturor. Deopotrivă şi înger şi demon. Mi-e pendularea o blândă consolare.
Cui îi păsă cine sunt eu? Lumea e mult prea grăbită să moară, mult prea grăbită să fugă spre nicăieri.
Machior prost, timpul a mai înlăcrimat un obicei al pământului. Sakura. Cireşii japonezi. Care stau să înfloare. Care vrăjesc pamântul ca într-un dans al ielelor.
Şi cine mă opreşte să-i îndumnezeiesc pe japonezii care au învăţat cum se moare atunci când înfloresc primii cireşi ai lumii, pe care îi ridică la rangul de zei. Pentru că ei, japonezii, ştiu să se solidarizeze, pentru că experienţa de viaţă şi cultura i-a învăţat că prietenul sigur îl cunoşti în împrejurări nesigure. Pentru că legătura aceasta sfântă dintre oameni o simt ca pe o pace reciprocă, ca pe un zbor spiritual pe deasupra amănuntelor vulgare ale vieţii.
Puţini sunt oamenii care pot supravieţui şocului trecerii de la fericire la suferinţă, de la euforie la deznădejde. Dar nu el. Poporul japonez care doreşte mult, speră puţin şi nu cere nimic.
Dacă nu ar mai fi florile de cireş pe lumea aceasta, ce ne-ar mai umple sufletele cu atâta linişte primăvara?

ALTE MĂŞTI, ACEEAŞI PIESĂ!

Un lucru e sigur în ce mă priveşte. În ultimul timp, şi nu e puţin, am simţit obsesiv nevoia de izolare. E ca un blestem de care nu mă pot scăpa. Efectul m-a marcat. Dar care o fi cauza?
Mă culpabilizez pentru starea asta de „somnolenţă“ raportată la prieteni, la colegi, la rude, şi în general, la tot ce se întâmplă în jurul meu. Evident, mai puţin la familie, unde vreau, nu vreau, nu am alte opţiuni. Deşi, vă mărturisesc, efortul nu-i de colo.
Când s-a întâmplat asta? Atunci când uşor, uşor, am intrat într-un proces de autocunoaştere. Concluzia? Uneori din lipsă de curaj, alteori din deficit de energie, scria pe fruntea mea, obedienţă. Cui să mă supun? Prefăcătoriei, minciunii, dedublării, ipocriziei, celor care se iubesc pe ei în „artă“?
Oameni şi oameni. Unii sunt gata de la prima întâlnire să deşarte sacul cu tot ce are în el, să povestească dintr-o suflare tot, fie că interesează pe cineva sau nu, iar alţii greu îşi deschid sufletul şi gura, nu oricând şi nu în faţa oricui.
Şi mi-aş dori, în momentele mele de izolare, un suflet lângă mine cu care SĂ TAC împreună. Să cunoaştem atât de bine cum şi când gândeşte celălalt, ce este în sufletul celuilalt, ce foc îl arde pe dinăuntru, astfel încât unul dintre noi să rupă tăcerea exclamând: „Şi ce faci acuma atâta caz!“
Poate că mă arde focul desrădăcinării. Nu mă pot adapta peste noapte la toată lupta asta de idei. Dar am nevoie de discuţii în contradictoriu, de polemici susţinute fără fanatism, care sunt degradante şi demoralizante.
Şi, Doamne tot mai greu găseşti pe cineva, atât în viaţa reală cât şi cea virtuală. De o vreme încoace îmi place să-i admir pe maeştrii polemicii livreşti. Pe poeţi, mai ales. Cică ei ar avea mereu dreptate!
Poate am rămas, vorba lui Bacovia, un „biet compozitor de vorbe“, cu un dor obositor de altă lume, dor fără de moină, când „plouă şi ninge şi ninge şi plouă“. Mai precis trec printr-o perioadă de tranziţie, incapabilă de gratuităţi spirituale şi plină de farmecul romantic al femeii.
Şi pentru că femeie sunt şi eu, predispusă la toate greşelile lumii, într-o călătorie perpetuă spre sine însămi, stau şi mă întreb: trăiesc într-o iluzorie viaţă a melancoliei unde se joacă capodopera «Alte măşti, aceeaşi piesă?» sau «Altă piesă, aceleaşi măşti»?

MĂGARUL, CALUL şi...CATÂRUL!

De câte ori am avut ocazia am scris că mi-e tare lehamite de la o vreme încoace de tot ce se întâmplă în sfera asta a „politicului“, pentru că mi-ar fi foarte greu să cred că se iau măsuri de dragul unor valori morale şi nu ordonate politic. Bine punea cineva întrebarea preşedintelui, într-una din zilele trecute, pe un post de televiziune:„ dacă toate aceste măsuri nu se vor opri la nivel de ghişeu“? Mă refer la „basmul“ cu vameşii!
E ca în povestea cu măgarul şi calul. Cică un ţăran avea un cal şi un măgar. Într-o bună zi, ştiind că are de adus multe grâne de la câmp, i-a luat pe amândoi cu el. După ce a strâns recolta a încărcat-o pe toată pe spatele măgarului. Pe drum măgarul i-a spus calului: – Calule ia şi tu puţin din greutatea asta de pe spatele meu şi cară şi tu, că nu mai pot! Calul nu i-a răspuns. Bietul măgar împovărat cu atâta greutate l-a rugat din nou. Tot fără nici un ecou. Nu mai trecu mult şi măgarul se prăbuşi la pamânt din cauza efortului prea mare şi-şi dădu duhul.
Neavând altă soluţie, stăpânul încărcă pe cal toată greutatea purtată de măgar, ba chiar şi pielea acestuia. Calul răsufla din greu sub povara pe care o purta şi se tânguia:
- Vai de mine, ce-am păţit! Dacă îl ajutam măcar puţin pe măgar, acum n-aş fi cărat singur toată povara purtată de el, ba încă şi pielea lui pe deasupra...
Asta li s-a întâmplat şi „vajnicilor“ noştri vameşi, imaginea porţii de intrare în biata ţărişoara asta. Preocupaţi de individualismul lor i-au sfidat pe ceilalţi neputincioşi. Aşa au ajuns ei să aibă mai mult şi mai repede şi cât mai în faţă.
Mă întreb şi eu acum: Care au fost măgarii, care au fost caii în toată povestea asta? Şi care vor fi catârii...de tranziţie?!

FERICIŢI CEI SĂRACI CU DUHUL!

Mereu mă uimeşte naţia asta a noastră. Românul este pragmatic, al naibii de pragmatic şi, de asta, crede el că e bine să fie (şi) poet. Că-i util şi avantajos.
Până cu ceva vreme în urmă, ca orice om pricopsit peste noapte cu isteria şi şantajul informaticii am ales să devin o contemplatoare bovariană la cele lumeşti, când pe un forum, când într-o cafenea literară, când într-un atelier de creaţie, tot literară, ca să socializez sau să aflu şi să înţeleg corect cum stă problematica cu un eseu, cu un picior metric, cu un vers alb, sau, mă rog, liber, cum i se mai spune în zilele noastre de graţie poetică.
Miza? Ca la un joc de noroc. Ori pierzi, ori câştigi!
Ce am câştigat? O tensiune incomodă, dependenţă, patimă şi nevoia de a fi când pe placul unora, când pe al altora. Le puneam pe toate la socoteală. Pretextam ori că sunt perfectă, ori că sunt plină de defecte, ori nu mă uitam în cugetul meu şi mă apucam să-i judec pe alţii. Simplu. Voiam să le fac jocurile la toţi.
Metehne omeneşti: ignoranţă, ipocrizie, lene, ispite. Tentaţia nu este un lucru nou. In fiecare zi ispitele ne dau târcoale şi ne luptăm din răspunteri să nu le răspundem. Dintotdeauna s-a dus o bătălie aprigă pentru şi între sufletele oamenilor.
Până la urmă să fii ispitit nu e păcat. Viaţa nu-i decât un şir de nebunii inspirate. Ce e greu, însă? Să ştii să le alegi pe cele demne de făcut.
De asta prefer să rămân săracă în duh. Adică să fiu realistă. Să mă lepăd de toate matrapazlâcurile şi să fiu EU.
Şi vă spun sincer: am ales pentru mine şi...sunt mulţumită în sărăcia mea! Oare am ajuns poetă?!

NU PRIVESC ÎNAPOI CU MÂNIE

Scriam, de curând, că luna decembrie înseamnă pentru mine şi meditaţie. Printre altele, e aşa, ca un fel de bilanţ la sfârşit de an. Voi simţi regrete la părăsirea acestui an şi voi trece cu seninătate în cel care vine? Oricâte regrete mi-ar răscoli sufletul, ele n-au viitor.
Astăzi ninge liniştit, melancolic. Încă o iarnă. Din cer cad fulgi mari. Mă îndrept către casă. Nu grăbesc pasul. Trec pe lângă oameni, case, maşini, amanţi grăbiţi. Credeţi că-i văd sau aud? Străbat lumea iar gândurile mele se joacă cu mine precum valurile cu o coajă de nucă, răsucind-o în toate părţile.
Şi ce dacă! Mereu viaţa s-a jucat cu mine, cum se joacă astăzi soarele care a răsărit pe cer cu zăpada ca o rochie de mireasă, ca să pună în valoare şi mai mult destinderea, calmul, plăcerea caracteristică savuroaselor dialoguri platoniciene dintre mine şi singurătatea de care mă îndrăgostesc tot mai mult. Singurătate înseamnă a nu simţi apartenenţa. Aşa sunt oamenii. Uneori ciudaţi. Chiar cei mai senini, structural optimişti sombrează într-o anume izolare în care, obligaţi de circumstanţe sau chiar voit, de ce nu, se retrag într-o carapace, fie una a menajării proprii, fie una care să legitimeze o anume lehamite pentru tot ce se întâmplă în sfera asta a "socializării". Unii ar conchide că, în loc să ne căutăm prieteni ne inventăm duşmani.
Până la urmă cea mai importantă persoană din viaţa ta eşti chiar tu. Tu te poţi iubii sau urî cel mai tare. Şi, nu există ofensă morală mai mare decât manevrele mele perfide de a mă opune liniştii de care în ultimul timp am avut tot mai multă nevoie.
Vreau sa reiau o frază pe care am mai scris-o. „Şi dacă nu m-ar ierta toţi oamenii şi nici iadul, mă iartă Hristos, şi atunci ceilalţi n-au dreptul să mă condamne“!
Cu atât mai mult, cu cât, NICIODATĂ, nu voi privi înapoi cu mânie!
decembrie 2010, la data de 18

CE VREA O FEMEIE?

Plouă într-una. De două săptămâni. Parcă nici n-ar fi decembrie. Toamna asta e târzie. Pentru unii e un dar ceresc. Pentru alţii doar o povară. Ploile reci parcă-ţi pătrund în oase. Sub geamul casei mele vieţuieşte un brad. Poate e doar o închipuire de-a mea, dar, atunci când cade prima ninsoare am o ciudată senzaţie. Că peste tot miroase a brad. Probabil asociez în mintea mea bradul cu muntele şi apoi cu zăpada. Am citit o legendă frumoasă cu bradul. V-o împărtăşesc.
Pe atunci, pe când picioarele Domnului Iisus mai păşeau pe acest pământ, însoţit fiind şi de Sfântul Petru, din senin s-a iscat o furtună. Cerul s-a întunecat, vântul smulgea tot din calea lui, grindina potopea tot ce atingea. Înfricoşaţi cei doi au cerut adăpost copacilor care erau şi mai îngroziţi. Stejarii mândrii şi fagii, merii şi perii, salciile şi plopii, pe rând au refuzat să-i găzduiască pe motiv că abia îşi puteau ei feri frunzişul şi fructele. Singurul care le-a oferit adăpost a fost bradul, care le-a spus: fructe mândre nu am, frunzele mele ascuţite nu se tem de grindină, oamenii mă ocolesc şi mă socotesc nefolositor, dar dacă voi vreţi eu vă primesc şi vă voi înveli trupurile cum ştiu eu mai bine cu ramurile mele. Şi aşa, bradul cel veşnic şi vrednic le-a oferit celor doi adăpost.
Când te gândeşti la semantica cuvântului, imediat te gândeşti la găzduire. Noţiunea mai poate însemna şi refugiu, scăpare sau închisoare. Asta mi-a sugerat o emisiune la care invitat a fost un cunoscut psiholog. Şi-a bazat studiile în mare majoritate pe Freud. Una din teoriile lui Freud spune că trebuie să-ţi laşi dorinţele libere şi să opui rezistenţă la ceea ce nu vrei să faci. În genere să iei atitudine faţă de ce e determinant şi important pentru tine. Marea întrebare, la care Freud nu a găsit niciodată răspuns în 30 de ani de cercetare a sufletului feminin, a fost: Ce vrea o femeie?
Vrea un răspuns! Ştim cum arătăm, dar ştim cine suntem? Putem fi atât de diabolici încât să ne jucăm cu minţile oamenilor? Putem fi atât de egoişti încât să ne gândim numai la dorinţele noastre?
Iată un posibil răspuns care se bazează pe un mit.
Un împărat a prins un tânăr supus care vâna pe domeniul lui. L-a aruncat în temniţă si i-a spus că-l va elibera dacă va răspunde la întrebarea: Ce vrea de fapt femeia?
Tânărul şi-a chemat şi a întrebat mama, sora, verişoara, vecina, dar nici una n-a putut să-i dea un răspuns corect. În fine, a chemat si o vrăjitoare bătrână şi urâtă. Aceasta i-a promis că-i spune răspunsul corect cu condiţia că după ce va fi eliberat o va lua de soţie.
Neavând altă soluţie tânărul a acceptat. Răspunsul dezvăluit de vrăjitoare a fost: Femeia, de fapt, doreşte să fie stăpâna propriei sale vieţi! Împăratul l-a eliberat imediat.
A urmat nunta şi noaptea nunţii. Însă nu mică i-a fost mirarea când în pat a găsit o fată tânără şi deosebit de frumoasă care i-a spus: – Pentru că te-ai ţinut de cuvânt, jumătate de zi voi fi bătrână şi urâtă, iar cealaltă jumătate voi fi ca acum. Urmează ca tu să alegi în care jumătate de zi să fiu tânără şi în care să fiu bătrână. Tânărul căzu pe gânduri! Să râdă toţi de el văzându-l cu o bătrână şi urâtă, iar noaptea să petreacă cele mai plăcute clipe alături de o tânără fermecătoare, sau să se plimbe ziua cu cea mai frumoasă fată printre oameni, iar noaptea….În cele din urmă tânărul i-a spus să aleagă ea cum crede că e mai bine. Imediat a venit şi răspunsul: Voi fi tot timpul tânără şi frumoasă, pentru că am găsit bărbatul care mi-a dat libertatea de a fi stăpână pe propria mea viaţă.
De aceea, în opinia mea, e foarte important cum simţi semnificaţia cuvântului adăpost: găzduire sau închisoare?
De aici şi unul dintre sensurile întrebării mele, retorice.
– De ce nu m-aş întoarce !?
– Răspuns! Chiar dacă meditez la ce mi-a oferit bradul care m-a adăpostit, încă iubesc pustiul dintre vise, căderile dar şi zborurile imperfecte!!

STELELE DIN...13 ÎN 13 !

Omule! Opreşte-te din drumul tău o clipă. Şi, uită-te atent spre cer. Gândeşte-te că în noaptea ce va să vie, un milion de fulgi divini vor cădea în linişte de pe un alt tărâm. Totul poate părea halucinant în nopţile tale de veghe şi meditaţii. Cum scriam deunăzi, îmi place să mă plimb iarna, mai ales când cade prima zăpadă. Parcă e mai mult natural.
Dar...mi-e tot mai greu să ies pe stradă să mă bucur. Fiinţe depresive, mai întunecate în cuminţenia pe care doar suferinţa poate să le-o inducă. Şi când vezi toate astea, golirea, vidul minţii tale, sunt lucruri cu atât mai de dorit, trăind în această civilizaţie, adesea poate prea complicată, prea încărcată. Problemele tale de viaţă, din cotidian, cărora tu singur, prin puterea ta nu ai cum să le găseşti o dezlegare, o vindecare, ţi le poate rezolva influenţa unor meditaţii.
Şi, luna decembrie, în opinia mea, este ideală. Meditează. Poartă şi tu numele de Nicolae. Nume de sfânt. Nu poţi să vindeci boli, dar poţi să fii mai darnic cu cei care sunt neajutoraţi. Opreşte-te din drumul tău şi ajută-l pe cel cu căruţa împotmolită. Nu uita că în această lună Cerul se deschide, iar la masa ta poate sta Dumnezeu. Nu lăsa să-ţi dea ghes lucrurile rafinate şi amăgitoare. Mulţumeşte-te cu mai puţin şi vei primi mai mult.
În odaia ta te aşteaptă, ca în fiecare iarnă, un milion de fulgi femeie să se aştearnă peste câmp. Sunt suflete rătăcite care coboară din înalturi să mai zăbovească puţin, aici, pe pământ. Calcă fulgii cu fior, nu lăsa urme cu paşii tăi, nu strivi pulberea cerului, nu ieşi afară să numeri stelele din 13 în 13.
Nu uita! Eşti umbra unui fulger în iarnă, îndrăgostit de bradul singuratic. Provoacă îngerii în pragul serii. Seară de Sfânt Nicolae. Aşa l-a chemat şi pe bunicul meu! Şi, nu doar, pentru că trebuia să poarte un nume. A fost o desfătare firească.

CAPRICCIO

Ce înseamnă pentru mine iarna? Zăpadă, miros de vreascuri arse în sobă, brad, vâsc, aşteptări, altruism, pioşenie.
Ce ador cel mai tare iarna? Să rătăcesc în câte-o dimineaţă dinvreme tare peste întinderile albe argintate de luna care nu se dă plecată, să-mi rătăcească gândul cărări imaginare înainte de a se trezi oraşul la viaţă. Şi, nu o dată mi s-a întâmplat să fac asta. Mi-e bine atunci când mă-nfioară liniştea iernii.
Ce mă copleşeşte cel mai tare iarna? Nopţile senine, misterioase şi mult prea lungi, dar şi divinul cu profunzimea şi simplitatea lui. Da. Simplitate. Aşa ar trebui să fie pentru mine. Aşa şi este. De ani în şir refuz să-i cer moşului un cadou. Şi dacă mi l-ar oferi pe cel mai însemnat, mă întreb ce aş simţi? Că toată lumea e a mea? Şi ce folos dacă aş câştiga toată lumea şi mi-aş pierde sufletul?
Şi, pentru că a mai rămas puţin din acest an şi e vremea bilanţului am ales să vă pun aici o pildă tare dragă mie.
„A fost odată un tânăr care ducea o viaţă destrăbălată. Îi plăcea să încalce toate regulile sociale şi toate legile omeneşti şi dumnezeieşti. În cele din urmă a ajuns un criminal. Această viaţă însă, nu a putut să dureze prea mult. A fost prins şi condamnat la moarte. În faţa plutonului de execuţie era adunată o mare mulţime. Atunci, în ultimele clipe, i s-a dat ultimul cuvânt. El a început prin a întreba: – În această mulţime nu este cumva şi mama mea?
Din mulţime, cu pas greoi şi cu inima sfâşiată a ieşit bătrâna lui mamă. El a continuat:
– O, mamă, acum când o ţară întreagă mă condamnă, tu m-ai putea ierta?
Şi mama, cu ochii în lacrimi, i-a spus: – Fiul meu, chiar dacă o lume întreagă te-ar condamna, eu te iert de toate relele pe care mi le-ai făcut!
La fel este şi în viaţa noastră spirituală. Chiar dacă lumea întreagă şi tot iadul ne-ar condamna, Hristos ne iartă!
Dar este o mare diferenţă: Dacă ne iartă Hristos, atunci nimeni nu ne mai poate condamna!“
Acesta vrea să fie şi visul oricărui chinuit de gândul greşelilor pe care le-a mai facut încă un an, şi încă unul...Şi mă număr şi eu printre chinuiţi!
Moşule! Nici anul acesta nu-ţi cer nimic. Îţi fac un cadou! Gândurile mele!

DE CE (NU...MAI) TOAMNA?!

Cititorule!

Chiar dacă par o visătoare, mă ancorez mereu în realitate. Oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei. Şi, dacă, eu găsesc în tine bucuria, măcar şi a unei clipe de dulce zăbavă, atunci ia aceste fărâme de viaţă, reale, ca pe nişte posibile trăiri ale tale.
Pentru că niciodată nu am iubit prea tare toamna, pentru că nu mi-e teamă să intru într-un dialog cu ea, pentru că de o vreme îmi trec prin minte cuvinte pitite în sufletul meu ca-ntr-un bordei îngropat, venite de niciunde, sau, poate, chiar din mine, am să consemnez aici, din când în când, câte-un gând NE..VOIT. Promit să-mi port stigmatul cu demnitate.
* Astăzi mi-am pierdut cel puţin 4 ore într-o instituţie. Eram acolo cu o treabă. Personală. Asemeni flăcării de spirt în bătaia vântului, mai aveam puţin şi mă stingeam de atâta alb de pe pereţi, de prea plinul liniştii care-mi dădea senzaţia că sunt cu cel puţin 2 niveluri sub cărările neumblate. După atâta antecameră mi s-au prezentat scuze. – Ştiţi, persoana dinainte era o…profesoară!
Măcar de era de istorie, materie care am îndrăgit-o foarte tare, datorită unei dăscăliţe pline de virtuţi. Când am ieşit afară din incintă, era seară. Da, era ora 17.30 şi afară …toamnă. Cum ar spune Bacovia…e gol şi-i frig şi burează! Iar Mureşul aflat la doi paşi îmi sugera: „Unde este un car de înţelepciune, acolo sunt şi două de nebunie“. De aceea n-aş şti să vă răspund nici acum, cel puţin la două întrebări: Era doamna... profesoară? Şi, mai era şi de istorie?!
Mai multe ştie Stan Păţitul decât toţi cărturarii. Care poate ne şi salvează. Un alt răspuns este, însă, în criză! Cum vom face dreptate păţitului? Adică mie! După vreo 4 ore de antecameră! Lovit cu capul de pragul de sus, nerodul cu mintea înceată devine dintr-o dată mai isteţ ca diavolii. Deci, data viitoare voi fi doamna profesoară! Vicleşug!

DE CE NU M-AŞ ÎNTOARCE !!??

PAGINILE MELE

Lista mea de bloguri

duminică, 31 iulie 2011

RAIUL... în drumurile mele!!!